de Florin Fînaru
(poezie dedicată unchiului Vasile Strungaru)
Câmpia nesfârşită
Te cheamă ca o mamă,
Te cheamă ca o mamă,
Mai veselă odată,
Mai tristă alteori,
Mai tristă alteori,
Te cheamă în privirea-i
Cu grâul de o seamă,
Cu grâul de o seamă,
În inima ei largă
Sub mantia de nori.
Sub mantia de nori.
Câmpia însorită
Te cheamă ca un frate
Te cheamă ca un frate
Şi ca o dulce soră
De sânge strămoşesc,
De sânge strămoşesc,
Iar ritmul vieţii tale
În inima ei bate,
În inima ei bate,
Tu-i înţelegi durerea
Şi suflul omenesc.
Şi suflul omenesc.
Câmpia de mătase
Te cheamă ca iubită,
Te cheamă ca iubită,
Prin foşnetul ei tandru
Şoptit pe glas de vânt,
Şoptit pe glas de vânt,
În zările albastre
Rodind nemărginită,
Rodind nemărginită,
Redându-ţi pasiunea
Sădită prin cuvânt.
Sădită prin cuvânt.
Ea te-a ales pe tine,
În vremea efemeră,
În vremea efemeră,
Să scrii a ei poveste
Cu grâne şi visări,
Cu grâne şi visări,
Tu, Vasea lui Strungaru,
Simbol în noua eră
Simbol în noua eră
De muncă pasionată
Pe galbenele mări!
Pe galbenele mări!
E-o jertfă munca lumii
Spre hrana ei curată,
Spre hrana ei curată,
E-o jertfă orice muncă,
Când ai ceva de spus,
Când ai ceva de spus,
Dar ceea ce rămâne,
Lucind imaculată,
Lucind imaculată,
E marea pasiune
Cea fără de apus!
Cea fără de apus!
În trupul altor neamuri,
Când ai plecat departe,
Când ai plecat departe,
Ai înţeles mai bine
Progresul pe pământ.
Progresul pe pământ.
Ai revenit acasă
Purtând la piept o carte,
Purtând la piept o carte,
A inimii ce bate
În românesc cuvânt!
În românesc cuvânt!
Tu n-ai râvnit imperii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu