Dor de Păunescu
Mi-e dor şi mie de maestru,
Mi-e dor şi mie de maestru,
Spaţiului sacru îl invoc,
Când iarna desenând terestru
Îmi strânge gânduri lângă foc.
Mi-e dor acum ca şi-altă-dată
De verbul lui cel implicat,
Mi-e dor ca de bătrânul tată,
De gândul lui versificat.
I-e dor şi limbii cea română,
Ni-i dor de tine tuturor,
Câte-o chitară mai îngână
În numele-ţi de tricolor.
I-e dor de tine însăşi ţării
Cu doru-n iarnă-nfrigurat,
Din munţi şi pân’ la malul mării
Niciun cuvânt nu te-a uitat!
Te cerem lumilor astrale
Ca pe un tragic prizonier
În visul revenirii tale
Stingheri într-un demers stingher...
Ce ne-ar mai spune azi poetul
Cu tunet păunescian?
Şi-n timp ce-ntreb aud încetul
Colind de la sfârşit de an...
Şi mă gândesc la Păunescu
Ca la o ţară din înalt,
Când fulgi urmându-şi iar firescu’
Lor drum s-aşază pe asfalt...
