Fostei mele eleve din prima generație, imediat ce am absolvit Școala Normală "Vasile Lupu" din Iași, Georgiana Popa alias Geana, căreia îi datorez dulcea motivație de a încerca o înțelegere a ceea ce ne leagă prin intermediul artei cuvântului...
Oglinzile
Ce vă mai sunt eu vouă, tu, Geană de lumină?
Voi mă numiți c-un termen de-origine divină,
Învățător, desigur, dar numele-I curat
E-al Fiului din Tată în lume întrupat!
Apar în fața voastră mai clar prin ce nu sunt
Și poate vi se pare c-arunc cu vorbe-n vânt,
Dar într-o zi în umbră de geană de visare
Un gând mi-a scris în suflet un rând pentru o floare...
Ce-am fost la braț cu anii noi, dragii mei copii?
Găsi-vor adevărul doar spiritele vii!
Mereu am fost prieteni, acum ca și-altădată,
Căci, iată, niciodată nu v-aș putea fi ...tată.
Iași, 30 iulie 2016
Dintre toate generațiile pe care le educă și instruiește un învățător/profesor prima lui generație de elevi este cea mai apropiată de vârsta sa. Practic primilor mei elevi nu le-aș putea fi ...tată. Ce înseamnă asta? Ooo... Imens! Evident că în sens larg și părinții pot fi prietenii propriilor copii. Categoric. Dar aici vorbim despre altceva... Ținând cont de faptul că prin timp vârstele se apropie (psihologic, evident, altminteri diferența dintre vârste rămâne constantă) privești și vei privi mereu la ei ca-ntr-o oglindă fermecată redescoperindu-te în multe ipostaze, căci de fapt, în cazul în care ți-ai iubit munca, le-ai fost mereu un prieten mai mare ce a crescut odată cu ei...
