Crăciun în spital

                                  de Florin Fînaru

Mi-am petrecut Crăciunul în spital

În vizită la suferinţi tăcute,

Iar cazul nu-i deloc excepţional,

Căci moartea coasa aprig îşi ascute.

Mă-ntreb prin ce mister universal

Extremele îşi coexistă faţa,

Sublima fericire şi-un spital

Şi bezna simultan cu dimineaţa.

O clipă iau în palme şi-o privesc,

E mică, dar se zbate cu putere

Şi-n inima-i pulsândă gânduri cresc,

Vârtejuri sacre către alte ere.

Ne-am limitat în trupul mult prea dens,

Iar adevărul ne aşteapt’-acasă,

Căci cel ce nu găseşte nici un sens

Îl află când de trupul lui se lasă.

Sunt unii care strigă „Nu mai pot!“

Şi îmi deşteaptă simţuri adormite

E-atâta alb aicea, peste tot

Şi suferinţă-n trupuri chinuite.

M-am agăţat de trupul meu întreg

L-am luat în braţe lăudându-i darul,

Iar mintea mă ajută să-nţeleg

De ce ne este dat deplin calvarul.

Am înţeles Crăciunul mai adânc

În profunzimea lui prealuminată,

Cu Steaua lui, cu Sfântul Mare Prunc

Şi cu Maria prea nevinovată.

                               27 decembrie 2010, Iași